“Viata este ceea ce se intampla in timp ce tu iti faci planuri!”

Intr-o lume atat de trista, atat de sumbra, de ce ne batem joc de putinele lucuri frumoase? De ce renuntam la singurele lucuri care ne pot aduce fericire? De ce ne place sa suferim? De ce ne place sa transformam viata din gri in negru?

Merg pe strada si vad numai fete triste, oameni care vorbesc singuri si dau din cap ca nebunii? Cand ii vad pe ei incerc sa fiu eu mai vesela. Dar observ ca atunci cand mergi pe strada si zambesti, iesi in evidenta imediat si esti catalogat ‘nebun’. De ce nu ‘fericit’? Daca il vezi pe unu’ plangand, te gandesti ca e trist, saracul, dar tu esti si mai trist. Daca il vezi pe altul razand iti spui ca e un om fara probleme, care poate rade in timp ce tu suferi. Oricum ar fi, ce-ti pasa tie?

Am intalnit oameni care faceau viata sa para un paradis, in orice conditii; oameni care se bucurau ca respira, ca iubesc sau ca sufera. Acestia sunt cei care nu traiesc degeaba, cei care au invatat sa traiasca frumos si merituos.

Cunosc oameni care au orbecait prin viata, au cautat fara sa stie ce, au evitat situatii pentru ca nu erau prevazute in contractul lor cu viata si s-au jucat cu experientele. Astia sunt cei care s-au trezit intr-o zi ca nu sunt fericiti, ca nu stiu ce le place, ca nu stiu sa faca sa le placa. Sunt cei care cred ca viata lor ar fi trebuit sa fie roz, insa e neagra si nu au ce face. Sunt cei care nu stiu de ce e neagra si ce lipseste, pentru ca au trecut prin viata “ca gasca prin apa”. Acesti oameni nu recunosc fericirea nici daca le-o explici. Daca un om d’asta negru ar fi intr-o incapere cu alte o suta de persoane care ar canta, ar dansa si ar rade cu pofta, el s-ar uita curios la ei si ar spune ca-s nebuni. Trist este ca dau cu piciorul ocaziilor de bucurie, momentelor si lucrurilor frumoase. Nu stiu sa profite de ceea ce apare bun in viata lor si isi fac planuri idioate. Nu realizeaza ca viata o traiesti clipa de clipa; viata se masoara in momente, nu in zile, luni sau ani.

Stiu pe cineva care a renuntat la ani in care a iubit frumos, a avut prieteni pe care i-a adorat si a facut mereu ceea ce a vrut, in masura posibilitatilor. A dat dracu’ totul doar pentru ca nu a stiut ce sa faca cu ceea ce a primit. S-a trezit ca nu are tot ce si-ar fi dorit si a inceput sa sufere. Apoi s-a gandit ca, daca tot sufera, care este sensul sentimentelor frumoase? Si a renuntat la prieteni si la tot ce construise in ani de zile. A zis ca nu are nevoie de nimeni pentru a fi fericit, ca nu are nevoie de ajutor sa fie fericit, ca nu vrea ceea ce ii pot oferi altii pentru a-l bucura. Poftim?! Se pare ca nu realizeaza ca nevoile vin odata cu oamenii sau cu situatiile intalnite. A uitat (sau poate n-a stiut vreodata) ca o persoana iti poate aduce un sentiment unic in viata ta si iti poate trezi nevoia de a o avea langa tine. Am innebunit eu? Credeam ca asta e sensul vietii: sa iubesti tot ceea ce te inconjoara, sa descoperi si sa tii langa tine ceea ce te incanta, sa simti!!!

Si ce daca astazi te doare? Maine vei iubi mai intens frumosul din viata ta!

Si ce daca astazi plangi? Maine vei rade mai cu pofta!

Si ce daca astazi unul te-a ranit? Maine il vei aprecia mai mult pe altul care te iubeste!

“Daca nu stii ce vrei, o sa te trezesti intr-o zi cu multe chestii pe care nu le vrei.”

Melancolie

M-am trezit, m-am uitat pe geam si am vazut ca a inceput sa ninga. Am simtit nevoia sa ma ascund, asa ca am tras draperiile, am luat laptopul in brate si m-am cuibarit in pat. Iubeam zapada si imi placea ninsoarea … pana astazi. Mi-a declansat asa o melancolie …



Stiti momentele acelea marunte care iti intregesc viata? Le uitam de multe ori. Eu am descoperit cat de importante sunt abia cand a fost prea tarziu sa mai am inapoi unele dintre ele. Am mai descoperit ca lucrurile mari si importante din viata nu inseamna nimic fara cele mai mici, care vin in completarea celorlalte. Poti iubi un om o viata intreaga, dar daca nu-l ai pe langa tine in bucatarie sa te enerveze, daca nu te mai suna doar sa-ti spuna ca te iubeste, daca nu-ti mai aduce flori doar pentru ca e marti, daca nu-ti mai trimite un mesaj de “noapte buna”, daca nu beti cafeaua impreuna, daca nu te tine de mana intr-un moment in care nici nu stiai ca ai nevoie, daca … daca … atunci iubirea ta nu mai are sens, iti irosesti energia. Trist este ca nu ai ce face, nu poti inceta sa simti. Si mergi mai departe, alinandu-te cu gandul ca a iubi este un lucru mare si mintindu-te ca te bucuri ca ai avut ocazia sa iubesti. Dar atunci cand un lucru din acela marunt iti apare in cale, iti vei aminti si te va durea.

Stare de spirit...

Am incercat marea cu degetul si aproape m-am inecat. M-am avantat pentru ca iubesc marea, dar… am uitat ca nu stiu sa inot! Ma zbat sa supravietuiesc, incerc sa invat acum sa inot, am obosit, mi-e frig, mi-e frica si am nevoie de acea imbratisare! Plang, dar nu ma plang pentru ca mi-am facut-o cu mana mea. Mi-am creat o viata ideala, undeva, intr-un viitor nu foarte indepartat si am uitat sa mai traiesc prezentul. Nu m-am gandit ca poate viitorul nu va mai exista si de aceea trebuie sa traiesc prezentul. Acum constientizez, dar este prea tarziu. Nu mai pot avea multe lucruri la care am renuntat, nu mai am iubirea. Nu mai simt ca traiesc, nu ma mai bucur de viata; nu mai simt vantul, nu mai vad pasarile, nu mai aud muzica… Nu mai zambesc si nu mai am prieteni. Cum am ajuns aici? Nu stiu, sincer. Dar ma simt in plus, ca si cum as trai o viata care nu-mi apartine, o viata pe care am furat-o si pe care am irosit-o si as vrea sa o dau inapoi. Dar cui? Asa ca raman cu ea, vreau – nu vreau.

Cum ma sinucid

Am incercat marea cu degetul si aproape m-am inecat. M-am avantat pentru ca iubesc marea, dar… am uitat ca nu stiu sa inot! Ma zbat sa supravietuiesc, incerc sa invat acum sa inot, am obosit, mi-e frig, mi-e frica si am nevoie de acea imbratisare! Plang, dar nu ma plang pentru ca mi-am facut-o cu mana mea. Mi-am creat o viata ideala, undeva, intr-un viitor nu foarte indepartat si am uitat sa mai traiesc prezentul. Nu m-am gandit ca poate viitorul nu va mai exista si de aceea trebuie sa traiesc ACUM. Acum constientizez, dar este prea tarziu. Nu mai pot avea multe lucruri la care am renuntat, nu mai am iubirea. Nu mai simt ca traiesc, nu ma mai bucur de viata; nu mai simt vantul, nu mai vad pasarile, nu mai aud muzica… Nu mai zambesc si nu mai am prieteni. Cum am ajuns aici? Nu stiu, sincer. Dar ma simt in plus, ca si cum as trai o viata care nu-mi apartine, o viata pe care am furat-o si pe care am irosit-o si as vrea sa o dau inapoi. Dar cui? Asa ca raman cu ea, vreau – nu vreau

O imbratisare

O imbratisare… uneori doar de atat avem nevoie pentru a simti ca lumea e a noastra. O imbratisare…. Si esti in siguranta. O imbratisare… si sufletul nu-ti mai este gol. O imbratisare… si esti fericit! O imbratisare poate face miracole, poate insemna mai mult decat orice cuvant, poate fi sprijin, prietenie, dragoste. Cred ca nici nu ne dam seama de asta pana cand nu ramanem singuri. Cand esti intr-un punct critic al vietii tale si nu ai niciun sprijin, incepi sa simti lipsa si apoi sa apreciezi ce nu mai ai. Este cazul meu, trebuie sa recunosc.



Imi amintesc unele imbratisari care mi-au “zguduit” lumea. Acele imbratisari ale celui mai bun prieten al meu din adolescenta, omul care m-a protejat si ale carui sfaturi si sustinere m-au ajutat sa raman pe drumul bun. Apoi, acea imbratisare a primului baiat pe care l-am iubit, dar care mi-a fost doar prieten. Am stat imbratisati o jumatate de noapte, cu fluturi in stomac si tot felul de idei in cap. Prima data cand m-a tinut in brate primul meu iubit, am simtit ca el are Solutia pentru toate problemele mele. Cand am inbratisat-o pe sora mea si i-am spus ca o iubesc. Cand cele mai bune prietene mi-au facut o surpriza de ziua mea si au transformat o zi groaznica intr-una speciala doar pentru ca le-a pasat si mi-au oferit acea imbratisare. Acea imbratisare de la maica-mea, singura care a venit ca o adevarata imbratisare, care a venit cu un scop, cu dragoste, care m-a facut sa simt ca exist. Imbratisarea unui strain care m-a “simtit” in acel moment, care a fost acolo sa ma ia in brate si sa-mi spuna lucruri extraordinare. A fost un sentiment senzational si unic. Si … imbratisarea lui. A celui care mi-a schimbat viata, care m-a facut sa zambesc din nou, sa iubesc din nou. Acea imbratisare care a durat atatia ani si la care eu am renuntat. Mi-a dat totul: siguranta, protectie, prietenie, alinare, dragoste. A dat sens vietii. Cred ca nici acum nu stie ce impact au avut acele imbratisari calde, venite din suflet; cum era de ajuns sa ma tina in brate pentru ca viata sa devina mai buna.


Uau! Privind in urma, am devenit nostalgica si apoi m-am intristat pentru ca s-au pierdut multe imbratisari. S-au schimbat multe de-a lungul anilor si totusi acele momente… inchid ochii si pot simti fiecare atingere, fiecare sentiment care m-a incercat atunci. Nu as fi crezut vreodata ca o imbratisare poate insemna atat de mult. Abia acum imi dau seama cata nevoie am de ea. Si zic eu ca toti avem nevoie. Doar sa nu fim orgoliosi si reci si sa acceptam dragostea ce ni se ofera. Sa fim buni si sa oferim, la randul nostru, dragoste si sprijin. Sa nu uitam sa fim prieteni, iubiti, parinti, frati, surori sau pur si simplu… oameni.


O imbratisare pentru fiecare dintre voi…

Noi doi...

"Nu conteaza cat traiesc, vreau sa ma bucur de acest timp pentru ca e singurul lucru pe care il pot face avand in vedere ca nu am aplicat pentru viata. Nu conteaza ca voi trai inca 10 sau 40 de ani, vreau sa ma bucur de tine, de ochii tai, de zambetul tau, in tot acest timp, oricum scurt.

            Murim... astazi, maine, peste un an, doi, mai multi... care e diferenta? Vreau sa ma uit in ochii tai, vreau sa ma tii in brate, sa tacem, sa vorbim, sa ne contrazicem, sa povestim... sa privim stelele sau... tavanul (sunt lucruri interesante acolo), sa radem; sa bem cafeaua de dimineata la pranz... sa mancam oua si cartofi prajiti... Sa facem dragoste ziua, noaptea, in pat, pe jos, la munte, la mare...

            Sa ne iubim intens in orice moment, in orice loc... Sa fim noi doi si restul lumii!"

Alte portrete

O privire curioasa

Ce zambet!...

Rezistenta Urbana: Castig bilateral

Rezistenta Urbana: Castig bilateral

Despre nebuniile varstelor...

http://www.cabral.ro
Aici am gasit ceva interesant despre droguri si efectele lor si m-am gandit sa aberez pe tema asta.

De la o idee la alta, am ajuns sa ma inversunez asupra celor care cer legalizarea marijuanei. Bineinteles ca o cer fumatorii. A, da! si copiii tampiti care habar n-au pe ce lume traiesc. Ma uit ca in ultimul timp se tot vorbeste despre pustii emo, unul mai nebun ca altul. Cand aveam eu 17 ani ii vedeam, de obicei, pe la concerte sau prin cluburi dubioase. Atunci se numeau rockeri la tinerete. Doar ca si eu eram rockerita si nu imi plangeam de mila pe strazi. La vremea aia, ii uram! Ii uram pentru ca eu aveam probleme grave acasa si ei erau suparati ca ... ii trimit parintii la scoala (un exemplu). Imi amintesc de o pustoaica pe care mai aveam putin sa o iau de par, atat scarba mi-a provocat. Am vazut-o la un concert, prilej de intalnire a toti acei "men in black". Plangea de mama focului si asta mi-a atras atentia. Ma uit la ea: 1.50, putin cam durdulie, neagra pe la ochi, unghii negre, niste zdrente (nu le pot numi haine, sorry) negre aruncate pe ea si ... nu mai mult de 13 ani! Problema ei? Nici nu mai stiu sigur, ceva de genul ca nu e inteleasa de parinti, ca au intrebat-o pe unde tot umbla, ca nu o lasa noaptea sa plece si alte chestii d'astea. Dar nu va pot reda in cuvinte cat de dramatica era. Facea cat un intreg circ, o stia tot parcul Izvor. Ea era cea mai nefericita, se terminase lumea, isi dorea sa moara. Si eu stateam acolo, in fata ei si ma gandeam ca am iesit plangand din casa si sfasiata de atatea certuri si atatea griji. Si totusi eram acolo si ma simteam bine cu prietenii mei si cu muzica mea. Si eram convinsa ca si altii au probleme chiar mai grave decat mine. Si atunci am simtit cum imi vine sa ma duc sa o iau de par si sa ii dau doua palme...
Nici nu mai stiu ce sa cred, cine si de ce e de vina pentru toti acesti copii. Acum le spunem emo si le facem reclama. Si atat. Ce poti face pentru ei? Sa le dam marijuana, zic unii. Pai daca s-ar legaliza marijuana, multi copii nu ar sti ce sa faca cu ea si nu ar sti sa se opreasca. Poate ca nu vor lua alte droguri, dar nici nu trebuie ca la un moment dat, consumul frecvent de marijuana duce la pierderi de memorie, lipsa de concentrare si alte cateva chestii.
Am spus mereu ca nu condamn pe nimeni si chiar nu o fac. Inainte de a critica pe cineva incerc sa ma pun in locul persoanei respective si incerc sa o inteleg. sunt constienta de faptul ca sunt persoane puternice si persoane slabe. Sau putem spune persoane emotive care pot ajunge la disperare dintr-o intamplare nefericita. Eu ma consider o persoana puternica si totusi stiu ce inseamna sa disperi si stiu cat de mult ai nevoie de o imbratisare in acel moment. Viata inseamna alegeri. Eu nu m-am sinucis, nici nu m-am drogat, nici alcoolica nu am devenit, ci am ales sa trec peste si sa ma bucur de viata. Am invatat sa dau lucrurile urata la o parte, am invatat sa fiu mai buna cu ceilalti, oricine are nevoie de o vorba buna. Altii poate gasesc alinare in droguri sau alcool. Sunt mai slabi de inger si vine un 'prieten' care ii da sa incerce si el si isi gaseste salvarea acolo. Si cand realizeaza ca nu e chiar asa, poate a pierdut o viata.
Ma tot gandesc la verisoara mea, care este o copila de 14 ani, printre straini, in Spania, cu un tata nebun si o mama prea fraiera si amarata si care sta printre copii care fumeaza marijuana pe post de mic dejun, pranz si cina. O cresc acasa si fumeaza in familie. O cred cand spune ca nu a incercat si ca nu va incerca. Dar poti fi sigur ca nu va incerca? Daca intr-o zi cedeaza? La varsta ei si judecand dupa mediul in care a trait, nici nu stiu daca o pot condamna. Dar eu, daca as fuma, nu as indemna-o sa faca acelasi lucru.
Cum se poate ca un om la ...25 de ani, sa zicem, sa isi doreasca legalizarea marijuana? Asta se numeste egoism, dupa parerea mea. Asupra mea nu mai poate avea efect pentru ca am trecut de perioadele teribilitatii si acum sunt prea constienta de ceea ce fac si imi asum responsabilitatile, dar asupra unui copil smintit, de 12 ani, care se crede matur? Ce facem cu acesti copii? Ii indopam cu droguri sa aiba creierii afumati. Ce sa mai faca cu atata carte?
Si asa, colcaie strazile de afumati ...

As mai abera pe tema asta, dar mi se scurg ochii pe tastatura si parca sunt eu putin afumata. Mai scriu si alt'data.

Portrete (dubioase)

Ce inseamna IUBIREA.......

Nu am multe de spus pentru ca am ramas fara cuvinte, insa vroiam sa spun ceva. Nu stiu pentru cine, vreau doar sa arat si altora ce inseamna iubirea printr-o singura privire...
O poveste de dragoste frumoasa: s-au cunoscut, s-au reintalnit intamplator, si-au dat intalnire si deja erau indragostiti. Dupa doua luni se iubeau si a cerut-o in casatorie. Dar nu oricum, ci... in fata lui Eminescu (statuia de la Iasi :)). Asa ca, luata prin surprindere intr-un mod atat de frumos, a spus DA. Acum doua saptamani am fost prezenta la nunta lor. Si pot spune ca am fost prezenta la o sarbatoare a iubirii pentru ca sunt doi oameni care emana dragoste unul pentru celalalt, prin toti porii. Ea a fost un inger (precum spune el), iar el un barbat beat de fericire si emotii. Ne-au facut pe toti sa ne uitam doar la ei si sa nu ne intereseze nimic din jurul nostru. Ma treceau fiori de fiecare data cand surprindeam acele priviri tandre dintre ei doi. Le straluceau ochii si se pierdeau in privirea celuilalt. Erau 'din povesti' - citandu-l pe prietenul meu.

click aici: O fetita a murit sfasiata de cainii maidanezi

Suntem mai caini decat niste caini!! Un caine pe care il ai langa tine te va iubi daca il iubesti; in schimb, noi toti - oameni, cica - traim unii langa ceilalti si nu ne pasa. De afectiune fata de cei de langa noi, nu se pune problema.
Ce cauta copilul ala acolo?!!! Dar ce cauta familia aia acolo, intr-o BARACA??!! Acolo stateau, in caz ca nu v-ati dat seama. Nu aveau apartament in care sa tina copilul inchis si probabil ca aveau nevoie mai mare de bani ca voi pentru a angaja o bona.

Va recomand sa mai si ganditi, din cand in cand. Cainii nu te ataca neprovocati? Nu fiti asa siguri. Sau... niste copii de 6-7 ani ii ataca? Faceti copii si pe urma sa vedeti ce gandesc niste copii de 6-7 ani. In general, copiii iubesc animalele si considera ca se joaca cu ele si chiar nu cunosc pericolele.

Ce cautau atatia caini la marginea orasului.... nici nu ma mai intreb. Ma intreb insa de ce traiesc zeci de caini in centrul Bucurestiului, adapostiti in fosta Biblioteca Nationala. Si chiar sunt adapostiti pentru ca acel spatiu este pazit de cineva care a asmutit cainii impotriva mea. Sa treceti pe acolo o data sau... mai bine nu, sa nu patiti ce am patit eu sau mai rau. Pe acolo ma intorceam de la serviciu, noaptea si am observat prea tarziu haita de caini. Mi-a fost teama sa ma intorc, insa am traversat. Nu ma tem de caini pentru ca am invatat ca iti simt orice ezitare. Asa ca am continuat sa merg. M-au trecut toti fiorii cand am auzit urletele care veneau din "BIBLIOTECA". Daca ati vazut "I am legend", exact asa se auzea. Imi venea sa o iau inapoi, dar imi era teama ca voi face cainii sa vina dupa mine. Trecusem deja de ei cand cineva a fluierat, cu 'subinteles', iar ei au venit spre mine si s-au asezat in jurul meu, inconjurandu-ma si aratandu-si coltii. In momentul ala mi-am dat seama ca mi-a amortit mana de frica si nu ma gandeam decat cum as putea sa ma apar. Nu m-a gandit nicio clipa ca nu ar sari la mine. Nu stiu cum am treecut de ei si am ajuns in partea cealalta. Stiu doar ca mi-am pastrat calmul si am vorbit cu ei, in timp ce mergeam incet inainte. Nu m-am oprit in niciun moment. Aici, trebuie condamnat omul mai mult decat animalul. Dar nu toata lumea este ca mine. De ex, prietenul meu nu suporta cainii maidanezi, cu toate ca iubeste cainii mai mult ca mine, si asa ca se fereste de ei, iar ei se 'dau' la el.

Doar faptul ca ii ocolesti ii intarata si sar la tine. Si nu toata lumea e asa viteaza. Cand eram mica, ocoleam trei strazi ca sa pot ajunge acasa. O data, sora mea, care venea de la gradinita, a stat o ora pe strazi pentru ca ii era frica de cainii care erau pe strada noastra. Venea tot timpul plangand acasa. Cat eram de mica, imi venea sa ies si sa-i omor pe toti. Cand i-a eutanasiat Basescu, am rasuflat si noi linistiti. Doar din instinct, mai ocoleam pana acasa. Insa, de la un timp, cainii au revenit peste tot.

Puteti sa ii omorati, stati linistiti ca nu este pacat, chiar daca asta zice Papa. In Biblie scrie altceva, dragi avocati ai animalelelor. Uitati-va acolo sa vedeti de ce au fost facuti oamenii si pentru ce animalele.

Locul unde timpul nu conteaza

Viaţa? Mi se pare o aberaţie, în esenţa ei şi singurul lucru care nu ar trebui să ne întrebăm este “de ce trăim?”. Nu cerem să ne naştem, nici nu ştim de ce. Dar considerăm că viaţa este valoroasă. Nu cerem viaţa, dar o dată ce am primit-o, ne-o clădim singuri şi o trăim din plin. Şi totuşi, sunt atâtea lucruri care trec pe lângă noi fără să le vedem; atâtea lucruri frumoase cărora nu le dăm importanţă! Şi atunci când nici nu ne aşteptăm, ne amintim de unul din acele lucruri, simţim cum am trăit degeaba în acele clipe şi apare regretul… Uneori e prea târziu, timpul nu este reversibil…

Acum mai mult timp, întâmplarea (sau poate nu) m-a dus într-un loc unde viaţa este cu edevărat apreciată. Acest loc se află în incinta Institutului Oncologic Fundeni şi I se spune “Grădiniţa”. Este un loc amenajat special pentru copiii bolnavi de cancer, un loc în care aceştia găsesc o bucurie, ceva care să le îndulcească zilele. Domna Teodorescu este îndrumătoarea şi, totodată, fondatoarea acestui loc; face parte dintr-o fundaţie pentru ajutorarea copiilor orfani şi a celor bolnavi….Acel loc şi acei copii au nevoie de oameni care să stea cu ei, să îi supravegheze, să le ofere sprijin şi alinare. Aşa am ajuns şi eu acolo: ca voluntar, pentru a fi aproape de acei copii. Mă înfiora numai gândul la ceea ce se întâmpla, de ce se aflau acolo acei copii. Când am ajuns în faţa uşii “Grădiniţei” mi-a luat mult timp până când am îndrăznit să intru. Dar odată ce am trecut acel prag, s-au schimbat multe, s-a schimbat lumea. Dintr-o dată, mă aflam faţă în faţă cu un copil căruia nu ştiam ce să-I spun. Eram acolo pentru că nişte copii aveau nevoie de afecţiunea celorlalţi, de afecţiunea mea! Şi eu mă uitam la puştiul ăsta care era singur, departe de familia lui, singur pentru a se înfrunta cu boala. Îl ascultam vorbind la telefon cu mama lui şi nu mai aveam cuvinte: “Da, am fost la doctor, m-a consultat; mi-a zis…, mi-a făcut…”, îi spunea el. “Da, stai liniştită, mai am bani, am scos de pe card. Da, am mâncat bine, stai liniştită. Nu e nimic serios”. Era atâta siguranţă în cuvintele lui şi vorbea cu atâta convingere, încât nu ştiam ce să mai cred. L-am întrebat câţi ani are. “treisprezece”, mi-a spus. Treisprezece ani?! Omuleţul acesta? Era incredibil!Apoi au venit copiii aceia aşa mititei, de mână cu mamele lor… Inevitabil, m-am simţit un nimic. Mă uitam la ei şi mă uitam la mine; ei, atât de mici şi bolnavi, păşeau cu atâta siguranţă şi vorbeau cu atâta maturitate şi gravitate! Iar eu, aşa de mare şi sănătoasă, mă clătinam la fiecare pas şi eram copleşită de atâtea probleme – pe care eu le numeam grave! Şi mă simţeam atât de singură! Eu eram un nimic pe lângă ei; nici măcar atât.Am plecat de acolo cu capul aplecat şi cun ruşinea în suflet. M-am dus acolo pentru a-mi oferi sprijinul şi pentru a întinde o mână şi, de fapt, mi-am dat seama că eu sunt cea care are multe lipsuri. Noi toţi le avem, societatea este una bolnavă şi trebuie să învăţăm asta de la o mână de oameni care poate că mâine nu vor mai fi şi pe care îi considerăm insignifianţi.Nu am îndrăznit să mă întorc în acel loc, simt că nu am ce să le ofer acelor copii. Cu siguranţă mă înşel, însă îmi lipseşte curajul, mi-e teamă că voi primi o altă palmă peste ochi. Dar mă gândesc mereu… Îmi amintesc uneori de acea femeie care şi-a pus sufletul acolo. “Mă ceartă fiică-mea mereu. Zice să mă îmbrac în alte culori, să renunţ la doliu. Anul ăsta am purtat numai doliu. Mi-au murit câteva persoane de care mă ataşasem foarte mult. Aşa este… nu ai cum. Fiică-mea îmi spune să nu mai fiu aşa, dar nu pot. Unii îţi intră pe sub piele fără să vrei”, îmi spune ea. Şi o privesc: vorbeşte mult, îi place să vorbească; este o persoană foarte plăcută şi îmi place să o ascult, cu toate că uneori nu o înţeleg, pierd firul ideilor ei. Poate că, într-adevăr, de multe ori, ideile ei nu urmează un fir.M-am întors acasă cu sentimentul de inferioritate în suflet. Nu vroiam, dar nu mă puteam abţine să gândesc astfel. Totuşi, acest sentiment nu a durat prea mult. După un timp, viaţa mea şi-a reluat cursul obişnuit şi am uitat – iar – că viaţa este scurtă, că suntem efemeri şi că timpul este relativ.

M-am jucat putin....

Te iubesc

Vreau sa simt multe astfel de momente! Odata, am avut o prietena speciala, mult mai mare ca mine, dar cu multe probleme nerezolvate. M-a ajutat foarte mult, era sprijinul meu moral in acele momente cand nu mai credeam in nimic. La un moment dat, eu gasisem putina pace, iar ea era intr-un impas. Pentru prima data, pentru cateva momente, am fost eu sprijinul ei. Nu voi uita niciodata reactia si privirea ei. Intr-o zi, ma intorceam de la serviciu, avusesem o intalnire cu un client si nu era de bine, ma chinuisem foarte mult si acum eram dezamagita si mergeam usor spre casa. Ma suna ea si imi spune: "indiferent de ceea ce va fi, vreau sa stii ca te iubesc, ca esti un om deosebit si sa ai incredere in tine. Eu am" Va puteti imagina cum este sa te sune cineva doar pentru a-ti spune astfel de lucruri minunate? Am invatat ceva din asta si peste scurt timp, i-am spus surorii mele ca o iubesc, pentru prima data.

De cate ori spunem fratilor, parintilor sau prietenilor ca ii iubim? Uneori nu spunem nici iubitilor.

Cand eram mica, mi se parea ca suna atat de urat acest "te iubesc" incat credeam ca nu il voi putea rosti vreodata. Dar am facut-o atunci cand am si simtit-o. Si il iubeam atat de mult incat era doar el, noi si acea lume in care nici nu vorbeam si deja ne cunosteam. Dar am ajuns sa nu mai spunem aceste cuvinte atat de des si sa nu ne mai pese atat de mult. Si s-a pierdut, ne-am dat seama de asta. Acum iubesc din nou, altfel, minunat si nu uit sa o spun zi de zi, cateodata ma ciupesc sa vad daca nu cumva visez. Cam lung visul asta care dureaza de doi ani. :)

Vreau sa plang! Lasati-ma!!!!

Tocmai am vazut acest film Angel eyes si ... e grozav! Nu am mai vazut de mult un film care sa ma impresioneze astfel. Are acel ceva. Este despre acel ceva mai mult decat dragostea, acel ceva care face cat o mie de "te iubesc". M-am pierdut acum ceva timp si abia acum incerc sa ma regasesc. Si caut... tot caut... Am inceput cu filmele pentru ca nu mai am rabdare sa citesc si cautam ceva sa ma impresioneze. Am vazut multe insa acum a fost altfel. Oare doar imi revin eu? Poate. Pentru ca tot astazi am mai vazut Beyond borders si mi-a placut la fel de mult. Mi-a placut in special ideea de la inceput, ideea de baza mai mult decat cea de dragoste. Am realizat de ce nu mai simt ca fac ceva, de ce zac asa...

Nu sunt nebuna, doar ca eu ma regasesc in tot ce fac si ce e in jurul meu, nu fac ceva doar de dragul de a face. Cel putin, asa eram. La un moment dat, dupa multe lupte, am obosit si am renuntat. Am lancezit, am lasat sa treaca pe langa mine. Nu m-am mai speriat, nu m-am mai stresat, nu mi-a fost teama; am trait doar acele momente si m-am bucurat de ele. Doar ca a trecut ceva timp de atunci si acum ma simt pustie. Acum ma simt ca Antoine in "M-am hotarat sa devin prost" a lui Martin Page. Am hotarat sa fiu mai putin stresata si agitata si de fapt, am renuntat la mine, la ceea ce sunt eu... eu sunt agitata, eu ma rascolesc, plang - de bucurie, de fericire, de suparare, de tristete, pentru orice ma sensibilizeaza - si acum vreau sa plang, vreau sa fiu lasata sa o fac din nou, vreau sa simt ca sunt vie, ca traiesc, ca mai simt. Am plans atat de mult incat credeam ca mi-au secat ochii si ma uram pentru asta, pentru ca eram prea sensibila si mi se reprosa faptul ca plang din orice. Si... am hotarat sa nu mai plang.
Stii... cand am vazut prima oara Titanic am ras pe tot parcursul filmului. Apoi l-am revazut impreuna cu o prietena care il vedea saptamanal si... la sfarsit m-am trezit plangand in hohote. Apoi am vazut Pearl Harbor si am fost distrusa. De ce? Pentru ca eram acolo, pentru ceva din viata mea era acolo, asa cum vroiam eu sa fie. Citeam carti si eram in acele randuri, totul era in imagini, vedeam ca pe un film. Tot ce se intampla era la momentul potrivit, invatam mereu cateceva. Asa am invatat cum sa suport durerea, cum sa nu urasc si sa imi pese tot timpul, cum sa cunosc oamenii, cum sa ii iubesc, cum sa ii ascult... Si era atat de bine!
Dar... a aparut un om pe care l-a iubit enorm si care a vrut sa ma schimbe si m-a facut sa cred ca nu e bine, ca nu sunt cum ar trebui, ca sunt chiar insuportabila. Si am incercat, am tot incercat, dar nu-mi iesea si parca simteam ca nu eu sunt problema. Eram intr-o continua contradictie pana cand am cedat, nu am mai suportat toate acele lupte cu mine insami. Si i-am dat lui totul si l-am lasat sa plece. Am luat-o de la zero, am invatat sa simt din nou, dar incet, foarte incet. Am pierdut timp, am trecut fara sa stiu, sa aud sau sa vad. Am fost trista pentru ca nu stiam daca il pot iubi pe el, cel care a vrut doar sa ma faca sa zambesc.
Acum as vrea sa iau inapoi tot ce am dat si sa fiu iar acea visatoare, acea idealista. Nu e bine sa nu gandesti, sa nu te implici. Era mai bine cand nu dormeam noptile si ma gandeam si despicam firul in patru si scriam.... si scriam.... Scriam!! o, cat imi lipseste sa scriu! Nici nu mai stiu cum sa o fac. nu mai stiu cum sa gandesc. Inainte era atat de simplu sa ma desprind de toate, sa fiu doar eu si lumea mea! Acum nu ma pot concentra. Acum totul pare mai simplu si totusi, e atat de greu!

Cand m-am trezit? Acum un timp, o persoana pe care o consideram deosebita (desi nu o cunosteam) vorbea de rau pe altcineva fara vreun motiv anume, doar pentru ca nu asculta aceeasi muzica. Si tot insista pe acest subiect pana a ajuns la a dori sa ii faca rau. Si, dupa mult timp, am simtit cum sangele fierbe si creierul nu mai rezista si am rabufnit. Si a fost atat de rau incat am fugit si din acea fiara care paream, m-am prabusit intr-un plans din toata fiinta. Si s-a dovedit ca acel om era cum crezusem eu, doar ca avusese si el o scapare. A avut o reactie frumoasa si mi-a spus lucruri pe care simteam nevoia sa le mai aud. Nu le spun pentru ca sunt doar ale mele, dar conteaza ca am realizat ceva. Si m-am simtit bine. Si am simtit cat de bine e sa dai frau liber sentimentelor.
Atunci, acolo, in acel moment, am fost vazuta plangand pentru prima data, de catre niste straini si mi-am dat seama ca nu-mi pasa, ba chiar eram ok pentru ca eram eu si erau sentimentele mele. Ce conta ce credeau ceilalti? As vrea sa pot da mai departe acel sentiment, sa il pun aici sa il simtiti si voi. M-am simtit un om putin mai bun.

Iubim mereu

Imagine 2004:
Eu si prietenul meu in Parcul Izvor stam pe iarba, suntem certati (de altfel, ceva obisnuit la noi). E toamna, iar eu iubesc toamna. Privesc spre cer, apoi imi pironesc privirea pe blocurile din jurul parcului. Deodata il intreb: tu crezi ca fiecare om are un suflet pereche? nu stie exact. Eu cred ca da, ca un om iubeste o singura data, unii cred ca iubesc si la un moment dat, isi dau seama ca nu sunt fericiti si poate chiar se trezesc iubind, poate ca la 50 de ani. Eu il iubesc pe el si numai pe el pentru totdeauna. Si sufar ca ceva lipseste si nu stiu ce sa mai fac...

Imagine 2007:
Eu si iubitul meu (a sesiza diferenta!), in Hanul cu tei, pe acea banca subreda, in acel fum inecacios, cu cate o Silva bruna, pe ritmuri nebune de Metallica, Alice Cooper... Aceeasi imagine care se tot repeta de 2 ani si de care nu ne saturam. Sunt fericita, imi spun cat de mult il iubesc si deodata imi amintesc de acea zi din parc si il intreb: crezi ca fiecare isi are o jumatate undeva? Raspunde: eu stiu doar ca ideea mea despre iubire era diferita de a celorlalti si de aceea nu credeam ca voi reusi sa iubesc in aceasta viata. Te-am intalnit pe tine si acum te iubesc. Mai mult de atat nu se poate. Mai mult de atat nu se poate, intr-adevar. Dar eu mi-am amintit cum atunci credeam ca il voi iubi numai pe el (cel de atunci) si acum nu il mai iubesc, ba chiar cred ca a fost doar iluzia iubirii. Doar ca am suferit prea mult pentru o iluzie. Ironic...