miercuri, 5 decembrie 2007

Vreau sa plang! Lasati-ma!!!!

Tocmai am vazut acest film Angel eyes si ... e grozav! Nu am mai vazut de mult un film care sa ma impresioneze astfel. Are acel ceva. Este despre acel ceva mai mult decat dragostea, acel ceva care face cat o mie de "te iubesc". M-am pierdut acum ceva timp si abia acum incerc sa ma regasesc. Si caut... tot caut... Am inceput cu filmele pentru ca nu mai am rabdare sa citesc si cautam ceva sa ma impresioneze. Am vazut multe insa acum a fost altfel. Oare doar imi revin eu? Poate. Pentru ca tot astazi am mai vazut Beyond borders si mi-a placut la fel de mult. Mi-a placut in special ideea de la inceput, ideea de baza mai mult decat cea de dragoste. Am realizat de ce nu mai simt ca fac ceva, de ce zac asa...

Nu sunt nebuna, doar ca eu ma regasesc in tot ce fac si ce e in jurul meu, nu fac ceva doar de dragul de a face. Cel putin, asa eram. La un moment dat, dupa multe lupte, am obosit si am renuntat. Am lancezit, am lasat sa treaca pe langa mine. Nu m-am mai speriat, nu m-am mai stresat, nu mi-a fost teama; am trait doar acele momente si m-am bucurat de ele. Doar ca a trecut ceva timp de atunci si acum ma simt pustie. Acum ma simt ca Antoine in "M-am hotarat sa devin prost" a lui Martin Page. Am hotarat sa fiu mai putin stresata si agitata si de fapt, am renuntat la mine, la ceea ce sunt eu... eu sunt agitata, eu ma rascolesc, plang - de bucurie, de fericire, de suparare, de tristete, pentru orice ma sensibilizeaza - si acum vreau sa plang, vreau sa fiu lasata sa o fac din nou, vreau sa simt ca sunt vie, ca traiesc, ca mai simt. Am plans atat de mult incat credeam ca mi-au secat ochii si ma uram pentru asta, pentru ca eram prea sensibila si mi se reprosa faptul ca plang din orice. Si... am hotarat sa nu mai plang.
Stii... cand am vazut prima oara Titanic am ras pe tot parcursul filmului. Apoi l-am revazut impreuna cu o prietena care il vedea saptamanal si... la sfarsit m-am trezit plangand in hohote. Apoi am vazut Pearl Harbor si am fost distrusa. De ce? Pentru ca eram acolo, pentru ceva din viata mea era acolo, asa cum vroiam eu sa fie. Citeam carti si eram in acele randuri, totul era in imagini, vedeam ca pe un film. Tot ce se intampla era la momentul potrivit, invatam mereu cateceva. Asa am invatat cum sa suport durerea, cum sa nu urasc si sa imi pese tot timpul, cum sa cunosc oamenii, cum sa ii iubesc, cum sa ii ascult... Si era atat de bine!
Dar... a aparut un om pe care l-a iubit enorm si care a vrut sa ma schimbe si m-a facut sa cred ca nu e bine, ca nu sunt cum ar trebui, ca sunt chiar insuportabila. Si am incercat, am tot incercat, dar nu-mi iesea si parca simteam ca nu eu sunt problema. Eram intr-o continua contradictie pana cand am cedat, nu am mai suportat toate acele lupte cu mine insami. Si i-am dat lui totul si l-am lasat sa plece. Am luat-o de la zero, am invatat sa simt din nou, dar incet, foarte incet. Am pierdut timp, am trecut fara sa stiu, sa aud sau sa vad. Am fost trista pentru ca nu stiam daca il pot iubi pe el, cel care a vrut doar sa ma faca sa zambesc.
Acum as vrea sa iau inapoi tot ce am dat si sa fiu iar acea visatoare, acea idealista. Nu e bine sa nu gandesti, sa nu te implici. Era mai bine cand nu dormeam noptile si ma gandeam si despicam firul in patru si scriam.... si scriam.... Scriam!! o, cat imi lipseste sa scriu! Nici nu mai stiu cum sa o fac. nu mai stiu cum sa gandesc. Inainte era atat de simplu sa ma desprind de toate, sa fiu doar eu si lumea mea! Acum nu ma pot concentra. Acum totul pare mai simplu si totusi, e atat de greu!

Cand m-am trezit? Acum un timp, o persoana pe care o consideram deosebita (desi nu o cunosteam) vorbea de rau pe altcineva fara vreun motiv anume, doar pentru ca nu asculta aceeasi muzica. Si tot insista pe acest subiect pana a ajuns la a dori sa ii faca rau. Si, dupa mult timp, am simtit cum sangele fierbe si creierul nu mai rezista si am rabufnit. Si a fost atat de rau incat am fugit si din acea fiara care paream, m-am prabusit intr-un plans din toata fiinta. Si s-a dovedit ca acel om era cum crezusem eu, doar ca avusese si el o scapare. A avut o reactie frumoasa si mi-a spus lucruri pe care simteam nevoia sa le mai aud. Nu le spun pentru ca sunt doar ale mele, dar conteaza ca am realizat ceva. Si m-am simtit bine. Si am simtit cat de bine e sa dai frau liber sentimentelor.
Atunci, acolo, in acel moment, am fost vazuta plangand pentru prima data, de catre niste straini si mi-am dat seama ca nu-mi pasa, ba chiar eram ok pentru ca eram eu si erau sentimentele mele. Ce conta ce credeau ceilalti? As vrea sa pot da mai departe acel sentiment, sa il pun aici sa il simtiti si voi. M-am simtit un om putin mai bun.