Locul unde timpul nu conteaza

Viaţa? Mi se pare o aberaţie, în esenţa ei şi singurul lucru care nu ar trebui să ne întrebăm este “de ce trăim?”. Nu cerem să ne naştem, nici nu ştim de ce. Dar considerăm că viaţa este valoroasă. Nu cerem viaţa, dar o dată ce am primit-o, ne-o clădim singuri şi o trăim din plin. Şi totuşi, sunt atâtea lucruri care trec pe lângă noi fără să le vedem; atâtea lucruri frumoase cărora nu le dăm importanţă! Şi atunci când nici nu ne aşteptăm, ne amintim de unul din acele lucruri, simţim cum am trăit degeaba în acele clipe şi apare regretul… Uneori e prea târziu, timpul nu este reversibil…

Acum mai mult timp, întâmplarea (sau poate nu) m-a dus într-un loc unde viaţa este cu edevărat apreciată. Acest loc se află în incinta Institutului Oncologic Fundeni şi I se spune “Grădiniţa”. Este un loc amenajat special pentru copiii bolnavi de cancer, un loc în care aceştia găsesc o bucurie, ceva care să le îndulcească zilele. Domna Teodorescu este îndrumătoarea şi, totodată, fondatoarea acestui loc; face parte dintr-o fundaţie pentru ajutorarea copiilor orfani şi a celor bolnavi….Acel loc şi acei copii au nevoie de oameni care să stea cu ei, să îi supravegheze, să le ofere sprijin şi alinare. Aşa am ajuns şi eu acolo: ca voluntar, pentru a fi aproape de acei copii. Mă înfiora numai gândul la ceea ce se întâmpla, de ce se aflau acolo acei copii. Când am ajuns în faţa uşii “Grădiniţei” mi-a luat mult timp până când am îndrăznit să intru. Dar odată ce am trecut acel prag, s-au schimbat multe, s-a schimbat lumea. Dintr-o dată, mă aflam faţă în faţă cu un copil căruia nu ştiam ce să-I spun. Eram acolo pentru că nişte copii aveau nevoie de afecţiunea celorlalţi, de afecţiunea mea! Şi eu mă uitam la puştiul ăsta care era singur, departe de familia lui, singur pentru a se înfrunta cu boala. Îl ascultam vorbind la telefon cu mama lui şi nu mai aveam cuvinte: “Da, am fost la doctor, m-a consultat; mi-a zis…, mi-a făcut…”, îi spunea el. “Da, stai liniştită, mai am bani, am scos de pe card. Da, am mâncat bine, stai liniştită. Nu e nimic serios”. Era atâta siguranţă în cuvintele lui şi vorbea cu atâta convingere, încât nu ştiam ce să mai cred. L-am întrebat câţi ani are. “treisprezece”, mi-a spus. Treisprezece ani?! Omuleţul acesta? Era incredibil!Apoi au venit copiii aceia aşa mititei, de mână cu mamele lor… Inevitabil, m-am simţit un nimic. Mă uitam la ei şi mă uitam la mine; ei, atât de mici şi bolnavi, păşeau cu atâta siguranţă şi vorbeau cu atâta maturitate şi gravitate! Iar eu, aşa de mare şi sănătoasă, mă clătinam la fiecare pas şi eram copleşită de atâtea probleme – pe care eu le numeam grave! Şi mă simţeam atât de singură! Eu eram un nimic pe lângă ei; nici măcar atât.Am plecat de acolo cu capul aplecat şi cun ruşinea în suflet. M-am dus acolo pentru a-mi oferi sprijinul şi pentru a întinde o mână şi, de fapt, mi-am dat seama că eu sunt cea care are multe lipsuri. Noi toţi le avem, societatea este una bolnavă şi trebuie să învăţăm asta de la o mână de oameni care poate că mâine nu vor mai fi şi pe care îi considerăm insignifianţi.Nu am îndrăznit să mă întorc în acel loc, simt că nu am ce să le ofer acelor copii. Cu siguranţă mă înşel, însă îmi lipseşte curajul, mi-e teamă că voi primi o altă palmă peste ochi. Dar mă gândesc mereu… Îmi amintesc uneori de acea femeie care şi-a pus sufletul acolo. “Mă ceartă fiică-mea mereu. Zice să mă îmbrac în alte culori, să renunţ la doliu. Anul ăsta am purtat numai doliu. Mi-au murit câteva persoane de care mă ataşasem foarte mult. Aşa este… nu ai cum. Fiică-mea îmi spune să nu mai fiu aşa, dar nu pot. Unii îţi intră pe sub piele fără să vrei”, îmi spune ea. Şi o privesc: vorbeşte mult, îi place să vorbească; este o persoană foarte plăcută şi îmi place să o ascult, cu toate că uneori nu o înţeleg, pierd firul ideilor ei. Poate că, într-adevăr, de multe ori, ideile ei nu urmează un fir.M-am întors acasă cu sentimentul de inferioritate în suflet. Nu vroiam, dar nu mă puteam abţine să gândesc astfel. Totuşi, acest sentiment nu a durat prea mult. După un timp, viaţa mea şi-a reluat cursul obişnuit şi am uitat – iar – că viaţa este scurtă, că suntem efemeri şi că timpul este relativ.

M-am jucat putin....

Te iubesc

Vreau sa simt multe astfel de momente! Odata, am avut o prietena speciala, mult mai mare ca mine, dar cu multe probleme nerezolvate. M-a ajutat foarte mult, era sprijinul meu moral in acele momente cand nu mai credeam in nimic. La un moment dat, eu gasisem putina pace, iar ea era intr-un impas. Pentru prima data, pentru cateva momente, am fost eu sprijinul ei. Nu voi uita niciodata reactia si privirea ei. Intr-o zi, ma intorceam de la serviciu, avusesem o intalnire cu un client si nu era de bine, ma chinuisem foarte mult si acum eram dezamagita si mergeam usor spre casa. Ma suna ea si imi spune: "indiferent de ceea ce va fi, vreau sa stii ca te iubesc, ca esti un om deosebit si sa ai incredere in tine. Eu am" Va puteti imagina cum este sa te sune cineva doar pentru a-ti spune astfel de lucruri minunate? Am invatat ceva din asta si peste scurt timp, i-am spus surorii mele ca o iubesc, pentru prima data.

De cate ori spunem fratilor, parintilor sau prietenilor ca ii iubim? Uneori nu spunem nici iubitilor.

Cand eram mica, mi se parea ca suna atat de urat acest "te iubesc" incat credeam ca nu il voi putea rosti vreodata. Dar am facut-o atunci cand am si simtit-o. Si il iubeam atat de mult incat era doar el, noi si acea lume in care nici nu vorbeam si deja ne cunosteam. Dar am ajuns sa nu mai spunem aceste cuvinte atat de des si sa nu ne mai pese atat de mult. Si s-a pierdut, ne-am dat seama de asta. Acum iubesc din nou, altfel, minunat si nu uit sa o spun zi de zi, cateodata ma ciupesc sa vad daca nu cumva visez. Cam lung visul asta care dureaza de doi ani. :)

Vreau sa plang! Lasati-ma!!!!

Tocmai am vazut acest film Angel eyes si ... e grozav! Nu am mai vazut de mult un film care sa ma impresioneze astfel. Are acel ceva. Este despre acel ceva mai mult decat dragostea, acel ceva care face cat o mie de "te iubesc". M-am pierdut acum ceva timp si abia acum incerc sa ma regasesc. Si caut... tot caut... Am inceput cu filmele pentru ca nu mai am rabdare sa citesc si cautam ceva sa ma impresioneze. Am vazut multe insa acum a fost altfel. Oare doar imi revin eu? Poate. Pentru ca tot astazi am mai vazut Beyond borders si mi-a placut la fel de mult. Mi-a placut in special ideea de la inceput, ideea de baza mai mult decat cea de dragoste. Am realizat de ce nu mai simt ca fac ceva, de ce zac asa...

Nu sunt nebuna, doar ca eu ma regasesc in tot ce fac si ce e in jurul meu, nu fac ceva doar de dragul de a face. Cel putin, asa eram. La un moment dat, dupa multe lupte, am obosit si am renuntat. Am lancezit, am lasat sa treaca pe langa mine. Nu m-am mai speriat, nu m-am mai stresat, nu mi-a fost teama; am trait doar acele momente si m-am bucurat de ele. Doar ca a trecut ceva timp de atunci si acum ma simt pustie. Acum ma simt ca Antoine in "M-am hotarat sa devin prost" a lui Martin Page. Am hotarat sa fiu mai putin stresata si agitata si de fapt, am renuntat la mine, la ceea ce sunt eu... eu sunt agitata, eu ma rascolesc, plang - de bucurie, de fericire, de suparare, de tristete, pentru orice ma sensibilizeaza - si acum vreau sa plang, vreau sa fiu lasata sa o fac din nou, vreau sa simt ca sunt vie, ca traiesc, ca mai simt. Am plans atat de mult incat credeam ca mi-au secat ochii si ma uram pentru asta, pentru ca eram prea sensibila si mi se reprosa faptul ca plang din orice. Si... am hotarat sa nu mai plang.
Stii... cand am vazut prima oara Titanic am ras pe tot parcursul filmului. Apoi l-am revazut impreuna cu o prietena care il vedea saptamanal si... la sfarsit m-am trezit plangand in hohote. Apoi am vazut Pearl Harbor si am fost distrusa. De ce? Pentru ca eram acolo, pentru ceva din viata mea era acolo, asa cum vroiam eu sa fie. Citeam carti si eram in acele randuri, totul era in imagini, vedeam ca pe un film. Tot ce se intampla era la momentul potrivit, invatam mereu cateceva. Asa am invatat cum sa suport durerea, cum sa nu urasc si sa imi pese tot timpul, cum sa cunosc oamenii, cum sa ii iubesc, cum sa ii ascult... Si era atat de bine!
Dar... a aparut un om pe care l-a iubit enorm si care a vrut sa ma schimbe si m-a facut sa cred ca nu e bine, ca nu sunt cum ar trebui, ca sunt chiar insuportabila. Si am incercat, am tot incercat, dar nu-mi iesea si parca simteam ca nu eu sunt problema. Eram intr-o continua contradictie pana cand am cedat, nu am mai suportat toate acele lupte cu mine insami. Si i-am dat lui totul si l-am lasat sa plece. Am luat-o de la zero, am invatat sa simt din nou, dar incet, foarte incet. Am pierdut timp, am trecut fara sa stiu, sa aud sau sa vad. Am fost trista pentru ca nu stiam daca il pot iubi pe el, cel care a vrut doar sa ma faca sa zambesc.
Acum as vrea sa iau inapoi tot ce am dat si sa fiu iar acea visatoare, acea idealista. Nu e bine sa nu gandesti, sa nu te implici. Era mai bine cand nu dormeam noptile si ma gandeam si despicam firul in patru si scriam.... si scriam.... Scriam!! o, cat imi lipseste sa scriu! Nici nu mai stiu cum sa o fac. nu mai stiu cum sa gandesc. Inainte era atat de simplu sa ma desprind de toate, sa fiu doar eu si lumea mea! Acum nu ma pot concentra. Acum totul pare mai simplu si totusi, e atat de greu!

Cand m-am trezit? Acum un timp, o persoana pe care o consideram deosebita (desi nu o cunosteam) vorbea de rau pe altcineva fara vreun motiv anume, doar pentru ca nu asculta aceeasi muzica. Si tot insista pe acest subiect pana a ajuns la a dori sa ii faca rau. Si, dupa mult timp, am simtit cum sangele fierbe si creierul nu mai rezista si am rabufnit. Si a fost atat de rau incat am fugit si din acea fiara care paream, m-am prabusit intr-un plans din toata fiinta. Si s-a dovedit ca acel om era cum crezusem eu, doar ca avusese si el o scapare. A avut o reactie frumoasa si mi-a spus lucruri pe care simteam nevoia sa le mai aud. Nu le spun pentru ca sunt doar ale mele, dar conteaza ca am realizat ceva. Si m-am simtit bine. Si am simtit cat de bine e sa dai frau liber sentimentelor.
Atunci, acolo, in acel moment, am fost vazuta plangand pentru prima data, de catre niste straini si mi-am dat seama ca nu-mi pasa, ba chiar eram ok pentru ca eram eu si erau sentimentele mele. Ce conta ce credeau ceilalti? As vrea sa pot da mai departe acel sentiment, sa il pun aici sa il simtiti si voi. M-am simtit un om putin mai bun.

Iubim mereu

Imagine 2004:
Eu si prietenul meu in Parcul Izvor stam pe iarba, suntem certati (de altfel, ceva obisnuit la noi). E toamna, iar eu iubesc toamna. Privesc spre cer, apoi imi pironesc privirea pe blocurile din jurul parcului. Deodata il intreb: tu crezi ca fiecare om are un suflet pereche? nu stie exact. Eu cred ca da, ca un om iubeste o singura data, unii cred ca iubesc si la un moment dat, isi dau seama ca nu sunt fericiti si poate chiar se trezesc iubind, poate ca la 50 de ani. Eu il iubesc pe el si numai pe el pentru totdeauna. Si sufar ca ceva lipseste si nu stiu ce sa mai fac...

Imagine 2007:
Eu si iubitul meu (a sesiza diferenta!), in Hanul cu tei, pe acea banca subreda, in acel fum inecacios, cu cate o Silva bruna, pe ritmuri nebune de Metallica, Alice Cooper... Aceeasi imagine care se tot repeta de 2 ani si de care nu ne saturam. Sunt fericita, imi spun cat de mult il iubesc si deodata imi amintesc de acea zi din parc si il intreb: crezi ca fiecare isi are o jumatate undeva? Raspunde: eu stiu doar ca ideea mea despre iubire era diferita de a celorlalti si de aceea nu credeam ca voi reusi sa iubesc in aceasta viata. Te-am intalnit pe tine si acum te iubesc. Mai mult de atat nu se poate. Mai mult de atat nu se poate, intr-adevar. Dar eu mi-am amintit cum atunci credeam ca il voi iubi numai pe el (cel de atunci) si acum nu il mai iubesc, ba chiar cred ca a fost doar iluzia iubirii. Doar ca am suferit prea mult pentru o iluzie. Ironic...